În perioada 28 decembrie 2011 -1 ianuarie 2012 a avut loc la Berlin, Întalnirea ecumenică europeană de iarnă Taize la care a participat şi un grup de astrişti clujeni. Cea de-a 34 ediţie de iarnă a adunat în capitala Germaniei un număr de peste 30.000 de tineri care plini de entuziasm s-au adunat în rugăciune „către o nouă solidaritate” mesaj pe care Fratele Alois l-a transmis în Scrisoarea din 2012.

Pe durata celor 5 zile în care s-a desfăşurat Pelerinajul de încredere pe pământ, aşa cum este numită această întâlnire, tinerii au avut posibilitatea de a cunoaşte spiritul berlinez al famililor, de a cunoaşte istoria oraşului,  de a se ruga împreună cu comunităţiile locale în care au fost găzduiţi, dar şi împreună cu fraţii din Taize, de a cunoaşte persoane noi, dar şi de a revedea vechii prieteni…o experienţă cu totul specială trăită sub umbrela ecumenismului.

Programul fiecarei zile a avut la bază aceeaşi structură, dimineaţa începea cu rugăciunea în parohia în care tineri au fost găzduiţi, urmată de grupurile de discuţii în care se aprofundau pasaje din Scriscoarea fratelui Alois. După servirea mesei de prânz la centrul expoziţional, cei prezenţi au fost din nou invitaţii la rugăciune, de aceasta dată împreună cu fraţii din Taize, moment care a fost urmat de ateliere pe diferite teme, cum ar fi: „ De ce viaţa traită cu  credinţă este o chemare să gândim şi să fim creativi?” – reflecţie a unui frate din Taize, „ Să ne îndreptăm spre o lume mai dreaptă: dialog cu membrii Parlamentului German”, „Indignare, pasivitate sau angajamet? Un timp de împărtăşire asupra locului pe care tinerii il ocupă in societatea contemporană” etc.  Seara se încheia cu servirea cinei şi rugăciunea comună.

Ultima zi a anului a avut un parcurs mai diferit pe parcursul după-amiezi, deoarece  tinerii au fost invitaţi de a se întâlni pe regiuni, respectiv ţări. Întâlnirea, cu mottoul „Încercând să fim sarea pământului”, pentru participanţii de naţionalitate română a fost condusă de fratele James responsabil Taize pe România şi care a dorit să reia mesajul rugăciunii de prânz şi anume  că tinerii nu au fost si nici nu vor fi, ci ei sunt sarea şi lumina  pe acest pământ, şi doar împreună vor reuşi ca lumina pe care o reprezintă să crească şi să aducă roade. Finalul zilei s-a încheiat cu rugăciunea comună, urmată de Sărbătorirea Luminii Pascale şi Festivalul popoarelor celebrat in parohii.

Întâlnirea s-a încheiat duminică 1 ianuarie 2012, prin celebrarea zilei de Anul Nou în cadrul famiilor care au avut bucuria de a lua prânzul cu tinerii pe care i-au găzduit.

La sfârşitul Pelerinajului de încredere la Berlin “simbol pentru toţi cei care, în lumea întreagă, caută să meargă dincolo de zidurile separării pentru a răspândi credinţa”, fratele Alois a anunţat că cea de-a 35 Întâlnire Ecumenică de Iarnă Taize va avea loc în CETATEA ETERNĂ- ROMA.

Raluca Fernea

********************************

Cel mai frumos mod de a începe anul…   Din momentul în care l-am descoperit, Pelerinajul Taize, are o importanţă decisivă în ceea ce mă priveşte. Dincolo de aspectele turistice (deloc de neglijat) Taize este în primul rând comuniune…şi nu comuniunea în sine ca scop ultim, ci comuniunea ca spaţiu vital al Mesajului. Aşa numită “Scrisoare Taize” în a cărei posesie intrăm imediat ce ajungem la locul  de receptie constituie punctul central şi Comun al tuturor participanţilor meritând a fi citită şi în special recitită … Întâlnirea din capitala Germaniei a avut ca Mesaj îndemnul la o nouă şi necondiţionată Solidaritate, acest cuvânt intrând sub generoasa umbrelă a încrederii din deja  consacrata formulă “Pelerinaj de încredere pe pământ“. Pentru mine personal  Mesajul din acest an a prilejuit o reconsiderare a relaţiilor cu ceilalţi în sensul punerii în paranteze a scepticismului şi punerea înâi de toate a încrederederii şi a solitarităţii, evident doar o încercare contiunuă… (Iulia M.)

********************************************

Scrisoare din TAIZE

Către o nouă solidaritate

Pentru ca o nouă solidaritate între oameni să se dezvolte la toate nivelurile – în familii, comunităţi, oraşe şi sate, între ţări şi continente – e necesar să fie luate decizii curajoase.

Conştienţi de pericolele şi suferinţa care apasă asupra omenirii şi planetei, nu vrem să cedăm fricii şi resemnării. Şi totuşi, speranţa umană este ameninţată constant de deziluzie. Dificultăţile economice din ce în ce mai împovărătoare, complexitatea uneori copleşitoare a societăţii li sentimentul de neajutorare în faţa dezastrelor naturale, toate au tendinţa de a înăbuşi mugurii speranţei.

Pentru a crea noi forme de solidaritate, nu a venit cumva vremea pentru a lăsa să iasă la lumină şi mai mult izvoarele încrederii? Nicio fiinţă umană, nici o societate nu poate trăi fără încredere. Rănile făcute atunci când încrederea a fost trădată, lasă urme adânci. Încrederea nu este o credulitate oarbă, nu este un cuvânt uşor. Este rezultatul unei alegeri, fructul unei lupte interioare. În fiecare zi suntem chemaţi să pornim pe drumul care duce de la îngrijorare la încredere.

Încredere între oameni

Deschiderea unor căi de încredere răspunde unei nevoi urgente: deşi comunicarea devine din ce în ce mai uşoară, societăţile noastre rămân compartimentate şi fragmentate.

Ziduri există nu doar între popoare şi continente, ci şi alături de noi, chiar şi în inimile noastre. Să ne gândim la prejudecăţile care există între diferite naţionalităţi. Să ne gândim la emigranţi care ne sunt atât de aproape şi totuşi de multe ori atât de departe. Religiile încă se ignoră una pe alta şi creştinii înşişi sunt împărţiţi în diferite confesiuni.

Pacea lumii începe în inimile noastre.

Pentru ca solidaritatea să se dezvolte, e nevoie să mergem spre alţii, uneori cu mâinile goale, ascultând, încercând să-l înţelegem pe omul care nu gândeşte la fel ca noi… Astfel, situaţii care par să fi ajung în impas ar putea fi transformate.

Să încercăm să fim atenţi la cei mai slabi, la cei care nu găsesc de lucru… Atenţia noastră către cei mai săraci poate fi exprimată prin implicare socială. La un nivel mai profund, este o atitudine de deschidere către fiecare: cei apropiaţi nouă sunt de asemenea, într-un anumit sens, oameni săraci care au nevoie de noi.

În faţa sărăciei şi nedreptăţii, unii cedează revoltei sau chiar sunt tentaţi să recurgă la violenţa oarbă. Violenţa nu poate fi o modalitate de a schimba societatea. Dar este nevoie să-i ascultăm pe tinerii care îşi exprimă indignarea, pentru a înţelege care sunt motivele ei principale.

Impulsul spre o nouă solidaritate este hrănit de convingeri profunde: de nevoie de a împărtăşi este unul dintre ele.  Acesta este un imperativ care poate aduce împreună atât pe credincioşii diferitelor religii, precum şi pe cei care nu cred

Încredere în Dumnezeu

Solidaritatea între oamenii poate găsi o fundaţie solidă în raportarea la Dumnezeu, dar încrederea în Dumnezeu este adesea pusă sub semnul întrebării. Mulţi credincioşi au această experienţă negativă, în locurile lor de muncă sau de studiu, sau, uneori, chiar în familiile lor.

Există mulţi oameni în imposibilitatea de a crede într-un Dumnezeu care îi iubeşte personal. Mulţi se întreabă, cu sinceritate: cum pot să ştiu dacă am credinţă?

Astăzi, credinţa parte un risc, riscul de a avea încredere.

Credinţa nu înseamnă în primul rând a adera la anumite adevăruri, ci este o relaţie cu Dumnezeu. Ea ne invită să privim spre lumina lui Dumnezeu.

Departe de a ne face servili sau a ne înăbuşi împlinirea noastră personală, credinţa în Dumnezeu ne face liberi – ne eliberează de frică, pentru o viaţă de slujire a celor pe care Dumnezeu ni-i încredinţează.

Cu cât încrederea în Dumnezeu creşte, cu atât mai mult inimile noastre se lărgesc pentru a cuprinde tot ceea ce este uman peste tot în lume, în toate culturile. Astfel, inimile noastre devin capabile să integreze ştiinţa şi tehnologiile care pot alina suferinţa şi pot ajuta societatea de progreseze.

Ca şi soarele, Dumnezeu este prea strălucitor pentru ca noi să-L putem privi direct. Dar Isus permite luminii lui Dumnezeu să strălucească prin intermediul Său. Întreaga Biblie ne conduce către această încredere: Dumnezeu, care ne este absolut transcendent intră în realitatea noastră umană şi ne vorbeşte într-un limbaj pe care-l putem înţelege.

Ce anume distinge credinţa creştină de celelalte? Persoana lui Isus şi relaţia vie pe care fiecare o poate avea cu El. Niciodată nu vom înceta să aprofundăm acest lucru.

Hristos al comuniunii

Suntem cu toţii pelerini, căutători ai adevărului. A crede în Hristos nu înseamnă a poseda adevărul, ci a-l lăsa pe El, care este Adevărul, să ne poarte spre revelaţia deplina a acestuia.

Ceea ce este şi va române mereu marea şi surprinzătoarea noutate a creştinismului este faptul că Isus ne-a comunicat lumina lui Dumnezeu printr-o viaţă simplă. Viaţa Sa divină L-a făcut şi mai uman. Revelându-se pe deplin în simplitatea unei vieţi umane, Dumnezeu şi-a reînnoit încrederea Sa în om: El ne-a permis să credem în omenire. De atunci, nu ne mai putem pierde nădejdea, nici în lume nici în noi înşine.

Prin acceptarea unei morţi violente, fără a răspunde cu violenţă, Isus a adus dragostea lui Dumnezeu acolo unde există doar ură. Pe cruce, El a refuzat fatalismul şi pasivitatea. El a iubit până la capăt şi, în ciuda caracterului absurd şi de neînţeles al suferinţei, El a continuat să aibă încredere că Dumnezeu e mai puternic decât răul şi că moartea nu poate avea ultimul cuvânt. Paradoxal, suferinţa Sa pe cruce a devenit semnul iubirii Sale infinite.

Şi Dumnezeu L-a înviat din morţi. Hristos nu face parte numai din trecut, El este aici, cu noi, în fiecare zi. El ne-a trimis Spiritul Sfânt, care ne permite să luăm parte la însăşi viaţa lui Dumnezeu.

În centrul credinţei noastre este Hristos cel Înviat, prezent în mijlocul nostru, care are o legătură personală de iubire cu fiecare persoană. Când ne îndreptăm privirea către El, se trezeşte în noi o uimire şi o înţelegere mai profundă a existenţei noastre.

Când privim spre lumina Lui în rugăciune, ea începe, treptat, să strălucească în noi. Taina lui Hristos devine taina propriei vieţi. Contradicţiile noastre interioare şi temerile noastre nu pot fi eliminate. Dar, prin Spiritul Sfânt, Hristos pătrunde într-o asemenea măsură în grijile noastre, încât întunericul se risipeşte.

Rugăciunea ne conduce către Dumnezeu şi către oameni, în acelaşi timp.

La fel ca şi Maria Magdalena, care, în dimineaţa de Paşti L-a văzut pe Hristos viu, suntem chemaţi să împărtăşim această veste bună şi celorlalţi.

Vocaţia Bisericii este de a aduna în pacea lui Hristos femei şi bărbaţi şi copii de toate limbile, de toate naţionalităţile, în întreaga lume. Biserica este semnul că Evanghelia dă mărturie despre adevăr, ea este Trupul lui Hristos, însufleţit de Spiritul Sfânt. Îl face prezent pe „Hristos al comuniunii”.

„Atunci când, fără odihnă, Biserica ascultă,” vindecă şi împacă, ea devine ceea ce este la nivelul ei cel mai luminos – o comuniune de iubire, de milă, de mângâiere, o imagine limpede a lui Hristos Cel Înviat. Niciodată distantă, niciodată defensivă, eliberată de orice formă de severitate, Biserica îi poate permite încrederii smerite, care vine din credinţă, să pătrundă în inimile noastre.

Încercând să fim „sarea pământului”

Hristos al comuniunii nu a venit în lume pentru a întemeia o comunitate de creştini izolaţi şi retraşi din lume. El îi trimite să slujească lumii, să fie aluatul care să facă să dospească încrederea şi pacea. O comuniune vizibilă între creştini nu este un scop în sine, ci o mărturie dată lumii: „Voi sunteţi sarea pământului”.

Prin Crucea şi învierea Sa, Hristos a stabilit o nou solidaritate între toţi oamenii. În Hristos, fragmentarea omenirii în grupuri opuse este depăşită deja, în El, toţi formează o singură familie. Împăcarea cu Dumnezeu presupune împăcare între oameni.

Dar dacă sarea se va strica… Trebuie să recunoaştem că noi, creştinii, adesea denaturăm acest mesaj al lui Hristos. În special, cum putem răspândi pace dacă rămânem despărţiţi?

Suntem la un punct în istorie în care avem nevoie să revitalizăm acest mesaj de iubire şi pace. Vom face oare tot ce pute, astfel încât, fără nici un echivoc, acest mesaj să poată străluci în simplitatea lui iniţială?

Putem oare, fără să impunem nimic, să fim alături de cei care nu ne împărtăşesc credinţa, dar care caută adevărul cu toată inima lor?

În încercarea noastră de a crea noi forme de solidaritate şi de a deschide căi de încredere, există şi vor exista mereu încercări. Uneori ele pot să ne copleşească. Deci, ce facem în acele momente? Nu cumva cel mai potrivit răspuns în faţa acestor încercări, atât personale cât şi în faţa celor cu care se confruntă ceilalţi, este de a iubi şi mai mult?

Fratele Alois

În 2015: împreună pentru o nouă solidaritate

În următorii trei ani şi jumătate, „pelerinajul de încredere pe pământ” va căuta modalităţi de a pune în practică apelurile către o nouă solidaritate din această scrisoare.

O nouă solidaritate care îi poate aduce împreună pe toţi cei care sunt pelerini ai păcii, pelerini ai adevărului, fie ei credincioşi sau nu.

Trei ani jumătate pentru a permite tinerilor de pe toate continentele să-şi mobilizeze energiile, pentru a-şi pune împreună aspiraţiile, intuiţiile şi experienţele.

2012 Deschiderea unor căi de încredere între oameni

2013 Aducerea la lumina a izvoarelor încrederii în Dumnezeu

2014 Căutarea comuniunii vizibile între toţi cei care-L iubesc pe Hristos.

2015 A deveni „sarea pământului”

Şi, pentru a unifica această căutare şi pentru a dobândi un nou elan, în luna august 2015

La TAIZE, o adunare pentru o nouă solidaritate:

A 75-a aniversare a Comunităţii din Taize

A 100-a aniversare a naşterii fratelui Roger

Pentru ca un număr cât mai mare de tineri să poată fi ascultaţi, această adunare va fi pregătită prin întâlniri pe fiecare continent.

La finalul anului 2011, Papa Benedict al XVI-lea a vorbit despre tineri şi despre Ziua Mondială a Tineretului în cadrul întâlnirii în care a prezentat felicitările de Crăciun membrilor Curiei Romane şi ai Guvernatoratului.

Sfântul Părinte a subliniat faptul că Ziua Mondială a Tineretului a fost cel mai semnificativ moment al Bisericii în anul 2011 şi a explicat acest lucru punând în evidenţă cinci aspecte esenţiale care caracterizează ZMT (şi am putea spune că sunt valabile şi pentru întâlnirile de tineri naţionale, eparhiale sau parohiale):

1. experienţă a universalităţii Bisericii,
2. disponibilitate faţă de aproapele,
3. adoraţia euharistică,
4. sacramentul Pocăinţei,
5. bucuria.

Redăm mai jos cuvintele Sfântului Părinte, în traducerea Pr. Mihai Patraşcu pentru www.ercis.ro

Un medicament împotriva oboselii de a crede a fost şi experienţa magnifică a Zilei Mondiale a Tineretului de la Madrid. A fost o nouă evanghelizare trăită. Tot mai clar se schiţează în Zilele Mondiale ale Tineretului un mod nou, întinerit, al faptului de a fi creştini pe care aş vrea să încerc să-l caracterizez în cinci puncte.

1. Există ca prim lucru o nouă experienţă a catolicităţii, a universalităţii Bisericii. Acesta lucru a uimit în mod foarte nemijlocit pe tineri şi pe toţi cei prezenţi: provenim din toate continentele şi, deşi nu ne-am mai văzut înainte niciodată, ne cunoaştem. Vorbim limbi diferite şi avem obişnuinţe de viaţă diferite, forme culturale diferite, şi totuşi imediat suntem uniţi împreună ca o mare familie. Separarea şi diversităţile exterioare sunt relativizate. Cu toţii suntem atinşi de unicul Domn Isus Cristos, în care ni s-a manifestat nouă adevărata fiinţă a omului şi, în acelaşi timp, însăşi Faţa lui Dumnezeu. Rugăciunile noastre sunt aceleaşi. Chiar în virtutea întâlnirii interioare cu Isus Cristos am primit în adâncul nostru aceeaşi formare a raţiunii, a voinţei şi a inimii. Şi, în sfârşit, liturgia comună constituie un soi de patrie a inimii şi ne uneşte într-o mare familie. Faptul că toate fiinţele umane sunt fraţi şi surori aici nu este numai o idee, ci devine o reală experienţă comună care creează bucurie. Şi astfel am înţeles şi în mod foarte concret că, în pofida tuturor trudelor şi întunecimilor, este frumos a aparţine Bisericii universale, Bisericii catolice, pe care Domnul ne-a dăruit-o.

2. Apoi din aceasta se naşte un nou mod de a trăi faptul de a fi oameni, faptul de a fi creştini. Una din experienţele cele mai importante din acele zile a fost pentru mine întâlnirea cu voluntarii de la Ziua Mondială a Tineretului: erau circa 20.000 de tineri care, fără excepţie, au pus la dispoziţie săptămâni sau luni din viaţa lor pentru a colabora la pregătirile tehnice, de organizare şi de conţinut ale Zilei Mondiale a Tineretului şi tocmai aşa au făcut posibilă desfăşurarea ordonată a tuturor lucrurilor. Cu propriul timp omul dăruieşte mereu o parte din viaţa sa. La sfârşit, aceşti tineri erau în mod vizibil şi “tangibil” plini de o mare senzaţie de fericire: timpul lor dăruit avea un sens; tocmai în dăruirea timpului lor şi a forţei lor de muncă au găsit timpul, viaţa. Şi atunci pentru mine a devenit clar un lucru fundamental: aceşti tineri au oferit în credinţă o bucată din viaţă, nu pentru că acest lucru a fost poruncit şi nu pentru că prin asta se câştigă cerul; şi nici pentru că astfel se scapă de pericolul iadului. Nu au făcut asta pentru că voiau să fie perfecţi. Nu priveau înapoi, la ei înşişi. Mi-a venit în minte imaginea soţiei lui Lot care, privind înapoi, a devenit o statuie de sare. De câte ori viaţa creştinilor este caracterizată de faptul că privind mai ales la ei înşişi, fac binele, ca să spunem aşa, pentru ei înşişi! Şi cât de mare este ispita pentru toţi oamenii să fie preocupaţi înainte de toate de ei înşişi, să privească înapoi la ei înşişi, devenind astfel în interior goi, “statui de sare”! În schimb aici nu era vorba de se perfecţiona pe ei înşişi sau de a voi să aibă propria viaţă pentru ei înşişi. Aceşti tineri au făcut bine – chiar dacă acel lucru a fost greu, chiar dacă a cerut sacrificii – pur şi simplu pentru că a face binele este frumos, a fi pentru alţii este frumos. Este nevoie numai de a îndrăzni saltul. Toate acestea sunt precedate de întâlnirea cu Isus Cristos, o întâlnire care aprinde în noi iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de alţii şi ne eliberează de căutarea propriului nostru “eu”. O rugăciune atribuită sfântului Francisc Xaveriu spune: Fac binele nu pentru că în schimb voi intra în cer şi nici pentru că altminteri m-aş putea trimite în iad. Fac binele pentru că Tu eşti Tu, Regele meu şi Domnul meu. Tot această atitudine am întâlnit-o şi în Africa, de exemplu în surorile Maicii Tereza care se dedică pentru copiii abandonaţi, bolnavi, săraci şi suferinzi, fără a-şi pune întrebări despre ele însele, şi tocmai aşa devin în interior bogate şi libere. Aceasta este atitudinea propriu-zis creştină. De neuitat rămâne pentru mine şi întâlnirea cu tinerii purtători de handicap în fundaţia San José în Madrid, unde din nou am întâlnit aceeaşi generozitate de a fi la dispoziţia altora – o generozitate a dăruirii, care, în definitiv, se naşte din întâlnirea cu Cristos care s-a dat pe sine însuşi pentru noi.

3. Un al treilea element, care în mod tot mai natural şi central face parte din Zilele Mondiale ale Tineretului şi din spiritualitatea care provine din ele, este adoraţia. Rămâne de neuitat pentru mine momentul în timpul călătoriei mele în Regatul Unit, când, în Hydepark, zeci de mii de persoane, în majoritate tineri, au răspuns cu o intensă tăcere în prezenţa Domnului în Preasfântul Sacrament, adorându-l. Acelaşi lucru a avut loc, în măsură mai redusă, la Zagreb şi, din nou, la Madrid după furtuna care ameninţa să strice ansamblul întâlnirii nocturne, din cauza nefuncţionării microfoanelor. Dumnezeu este omniprezent, da. Însă prezenţa corporală a lui Cristos înviat este încă ceva diferit, este ceva nou. Cel Înviat intră în mijlocul nostru. Şi atunci nu putem decât să spunem cu apostolul Toma: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Adoraţia este înainte de toate un act de credinţă – actul de credinţă ca atare. Dumnezeu nu este o oarecare posibilă sau imposibilă ipoteză cu privire la originea universului. El este acolo. Şi dacă El este prezent, eu mă închin în faţa Lui. Atunci, raţiunea, voinţa şi inima se deschid spre El, pornind de la El. În Cristos înviat este prezent Dumnezeu care s-a făcut om, care a suferit pentru noi pentru că ne iubeşte. Intrăm în această certitudine a iubirii corporale a lui Dumnezeu faţă de noi şi facem asta iubind împreună cu El. Asta este adoraţie şi asta dă apoi o amprentă vieţii mele. Numai aşa pot să şi celebrez Euharistia în mod corect şi să primesc în mod corect Trupul Domnului.

4. Un alt element important al Zilelor Mondiale ale Tineretului este prezenţa Sacramentului Pocăinţei care aparţine cu naturaleţe tot mai mare ansamblului din aceste zile. Cu asta recunoaştem că avem nevoie încontinuu de iertare şi că iertare înseamnă responsabilitate. Provenind de la Creator, există în om disponibilitatea de a iubi şi capacitatea de a-i răspunde lui Dumnezeu în credinţă. Dar provenind din istoria de păcat a omului (învăţătura Bisericii vorbeşte despre păcatul strămoşesc) există şi tendinţa contrară iubirii: tendinţa spre egoism, spre închiderea în noi înşine, ba chiar tendinţa spre rău. Mereu din nou sufletul meu este murdărit această forţă de gravitaţie în mine, care mă atrage în jos. De aceea avem nevoie de umilinţa care mereu din nou îi cere iertare lui Dumnezeu; care se lasă purificată şi care trezeşte în noi forţa contrară, forţa pozitivă a Creatorului, care ne atrage în sus.

5. În sfârşit, ca ultimă caracteristică ce nu trebuie neglijată în spiritualitatea Zilelor Mondiale ale Tineretului aş vrea să menţionez bucuria. De unde vine? Cum se explică? Desigur sunt mulţi factorii care acţionează împreună. Însă cel decisiv este, după părerea mea, certitudinea care provine din credinţă: eu sunt voit. Am o misiune în istorie. Sunt acceptat, sunt iubit. Josef Pieper, în cartea sa despre iubire, a arătat că omul se poate accepta pe sine însuşi numai dacă este acceptat de altcineva. Are nevoie de faptul să existe altul care îi spune, nu numai în cuvinte: este bine că tu exişti. Numai pornind de la un “tu”, “eu”-l se poate găsi pe sine însuşi. Numai dacă este acceptat, “eu”-l se poate accepta pe sine însuşi. Cine nu este iubit nu poate să se iubească nici pe sine însuşi. Acest fapt de a fi primit vine înainte de toate de la cealaltă persoană. Dar orice primire umană este fragilă. Până la urmă avem nevoie de o primire necondiţionată. Numai dacă Dumnezeu mă primeşte şi eu devin sigur de asta, ştiu definitiv: este bine că eu exist. Este bine a fi o persoană umană. Unde dispare percepţia omului că este primit din partea lui Dumnezeu, că este iubit de El, întrebarea dacă este într-adevăr bine a exista ca persoană umană nu mai găseşte nici un răspuns. Îndoiala cu privire la existenţa umană devine tot mai de nedepăşit. Acolo unde devine dominantă îndoiala cu privire la Dumnezeu urmează în mod inevitabil îndoiala cu privire la însuşi faptul de a fi oameni. Vedem astăzi cum această îndoială se răspândeşte. Vedem asta în lipsa de bucurie, în tristeţea interioară care se poate citi pe atâtea feţe umane. Numai credinţa îmi dă certitudinea: este bine că eu exist. Este bine a exista ca persoană umană, chiar şi în timpuri dificile. Credinţa face fericiţi pornind dinăuntru. Aceasta este una din experienţele minunate ale Zilelor Mondiale ale Tineretului.

Mesajul Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea pentru celebrarea Zilei Mondiale a Păcii
1 ianuarie 2012

Educarea tinerilor la dreptate şi la pace

1. Începutul unui an nou, dar al lui Dumnezeu oferit omenirii, mă invită să adresez tuturor, cu mare încredere şi afecţiune, o urare specială pentru acest timp care se află în faţa noastră, ca să fie în mod concret marcat de dreptate şi de pace.

Cu ce atitudine să privim la noul an? În Psalmul 130 găsim o imagine foarte frumoasă. Psalmistul spune că omul de credinţă îl aşteaptă pe Domnul “mai mult decât aşteaptă străjerii ivirea zorilor” (v. 6), îl aşteaptă cu speranţă fermă, pentru că ştie că va aduce lumină, milostivire, mântuire. Această aşteptare se naşte din experienţa poporului ales, care recunoaşte că este educat de Dumnezeu să privească lumea în adevărul său şi să nu se lase doborâtă de încercări. Vă invit să privim anul 2012 cu această atitudine încrezătoare. Este adevărat că în anul care se termină a crescut sentimentul de frustrare datorită crizei care chinuieşte societatea, lumea muncii şi economia; o criză ale cărei rădăcini sunt înainte de toate culturale şi antropologice. Pare aproape că un strat de întuneric a coborât asupra timpul nostru şi nu permite să vedem cu claritate lumina zilei.

În acest întuneric, inima omului nu încetează totuşi să aştepte ivirea zorilor despre care vorbeşte Psalmistul. Această aşteptare este deosebit de vie şi vizibilă în tineri, şi pentru aceasta gândul meu se îndreaptă spre ei luând în considerare contribuţia pe care pot şi trebuie să o ofere societăţii. Aşadar, aş vrea să prezint Mesajul pentru a 45-a Zi Mondială a Păcii într-o perspectivă educativă: “Educarea tinerilor la dreptate şi la pace“, având convingerea că ei, cu entuziasmul lor şi elanul lor ideal, pot să ofere o nouă speranţă lumii.

Mesajul meu se adresează şi părinţilor, familiilor, tuturor componentelor educative, formative, precum şi responsabililor în diferitele domenii ale vieţii religioase, sociale, politice, economice, culturale şi al comunicaţiei. A fi atenţi la lumea tinerilor, a şti să o ascultăm şi să o valorizăm, nu este numai o oportunitate, ci o îndatorire primară a întregii societăţi, pentru construirea unui viitor de dreptate şi de pace.

E vorba de a comunica tinerilor aprecierea faţă de valoarea pozitivă a vieţii, trezind în ei dorinţa de a se dedica în slujba binelui. Aceasta este o misiune în care suntem angajaţi cu toţii personal.

Preocupările manifestate de mulţi tineri în aceste ultime timpuri, în diferite regiuni ale lumii, exprimă dorinţa de a putea privi cu speranţă întemeiată spre viitor. În momentul prezent sunt multe aspecte pe care ei le trăiesc cu îngrijorare: dorinţa de a primi o formare care să-i pregătească în mod mai profund să înfrunte realitatea, dificultatea de a forma o familie şi de a găsi un loc de muncă stabil, capacitatea efectivă de a contribui la lumea politicii, a culturii şi a economiei pentru construirea unei societăţi cu faţă mai umană şi solidară.

Este important ca aceşti fermenţi şi elanul ideal pe care îl conţin să aibă atenţia corespunzătoare în toate componentele societăţii. Biserica priveşte la tineri cu speranţă, are încredere în ei şi îi încurajează să caute adevărul, să apere binele comun, să aibă perspective deschise cu privire la lume şi ochi capabili să vadă “lucruri noi” (Is 42,9; 48,6)!

Responsabilii educaţiei

2. Educaţia este aventura cea mai fascinantă şi dificilă din viaţă. A educa – din latinescul educere - înseamnă a conduce afară din ei înşişi pentru a introduce la realitate, spre o plinătate care face persoana să crească. Acest proces se hrăneşte din întâlnirea dintre două libertăţi, cea a adultului şi cea a tânărului. El cere responsabilitatea discipolului, care trebuie să fie deschis să se lase condus la cunoaşterea realităţii, şi cea a educatorului, care trebuie să fie dispus să se dăruiască pe sine însuşi. Pentru aceasta sunt mai necesari ca oricând martori autentici şi nu simpli împărţitori de reguli şi de informaţii; martori care să ştie să vadă mai departe decât alţii, pentru că viaţa lor cuprinde spaţii mai ample. Martorul este cel care trăieşte cel dintâi drumul pe care îl propune.

Care sunt locurile unde se formează o adevărată educaţie la pace şi la dreptate? Înainte de toate familia, pentru că părinţii sunt primii educatori. Familia este celulă originară a societăţii. “În familie, copiii învaţă valorile umane şi creştine care permit o convieţuire constructivă şi paşnică. În familie, ei învaţă solidaritatea dintre generaţii, respectarea regulilor, iertarea şi primirea celuilalt”¹. Ea este prima şcoală în care sunt educaţi la dreptate şi la pace.

Trăim într-o lume în care familia şi chiar viaţa însăşi sunt în mod constant ameninţate şi deseori fragmentate. Condiţii de muncă ce se armonizează adesea mai puţin cu responsabilităţile familiale, preocupări pentru viitor, ritmuri frenetice de viaţă, migraţii în căutarea unei întreţineri corespunzătoare, dacă nu a simplei supravieţuiri, ajung să facă dificilă posibilitatea de a asigura copiilor unul dintre bunurile cele mai preţioase: prezenţa părinţilor; prezenţă care să permită o tot mai profundă împărtăşire a drumului, pentru a putea transmite acea experienţă şi acele certitudini dobândite cu trecerea anilor, care se pot comunica numai cu timpul petrecut împreună. Părinţilor doresc să le spun să nu se descurajeze! Cu exemplul vieţii lor să-i îndemne pe copii să-şi pună speranţa înainte de toate în Dumnezeu, singurul din care vin dreptatea şi pacea autentice.

Aş vrea să mă adresez şi responsabililor din instituţiile care au îndatoriri educative: să vegheze cu mare simţ de responsabilitate pentru ca demnitatea oricărei persoane să fie respectată şi valorizată în orice împrejurare. Să aibă grijă ca fiecare tânăr să poată descoperi propria vocaţie, însoţindu-l în fructificarea darurilor pe care Domnul i le-a acordat. Să asigure familiilor ca pruncii lor să poată avea un drum formativ care să nu fie în contrast cu conştiinţa şi cu principiile lor religioase.

Orice ambient educativ poate să fie loc de deschidere spre transcendent şi spre ceilalţi; loc de dialog, de coeziune şi de ascultare, în care tânărul să se simtă valorizat în propriile potenţialităţi şi bogăţii interioare şi să înveţe să-i aprecieze pe fraţi. Să poată învăţa să guste bucuria care provine din trăirea zi de zi a carităţii şi a compasiunii faţă de aproapele şi din participarea activă la construirea unei societăţi mai umane şi fraterne.

Apoi mă adresez responsabililor politici, cerându-le să ajute în mod concret familiile şi instituţiile educative să exercite dreptul-obligaţia lor de a educa. Nu trebuie să lipsească niciodată un sprijin corespunzător dat maternităţii şi paternităţii. Să facă în aşa fel încât nimănui să nu-i fie negat accesul la instruire şi ca familiile să poată alege liber structurile educative considerate mai potrivite pentru binele copiilor lor. Să se angajeze să favorizeze reunirea acelor familii care sunt despărţite de necesitatea de a găsi mijloace de subzistenţă. Să ofere tinerilor o imagine limpede a politicii, ca adevărată slujire pentru binele tuturor.

În afară de asta, nu pot să nu mă adresez lumii mass-media ca să-şi ofere contribuţia sa educativă. În societatea de astăzi, mijloacele de comunicare de masă au un rol deosebit: nu numai informează, ci şi formează spiritul destinatarilor lor, deci pot să contribuie mult la educaţia tinerilor. Este important de a ţine cont de faptul că legătura dintre educaţie şi comunicare este foarte strânsă: de fapt, educaţia are loc prin intermediul comunicării, care influenţează, pozitiv sau negativ, asupra formării persoanei.

Şi tinerii trebuie să aibă curajul de a trăi înainte de toate ei înşişi ceea ce le cer acelora care îi înconjoară. Este o mare responsabilitate aceea care îi priveşte: să aibă forţa de a se folosi bine şi conştient de libertate. Şi ei sunt responsabili de propria educaţie şi formare la dreptate şi la pace!

Educarea la adevăr şi la libertate

3. Sfânt Augustin se întreba: “Quid enim fortius desiderat anima quam veritatem? - Ce doreşte mai puternic omul decât adevărul?”². Faţa umană a unei societăţi depinde mult de contribuţia educaţiei la menţinerea vie a acestei întrebări de nesuprimat. De fapt, educaţia se referă la formarea integrală a persoanei, inclusiv dimensiunea morală şi spirituală a fiinţei, în vederea scopului său ultim şi a binelui societăţii al cărei membru este. De aceea, pentru a educa la adevăr este nevoie înainte de toate de a şti cine este persoana umană, a-i cunoaşte natura. Contemplând realitatea care îl înconjoară, Psalmistul reflectează: “Când privesc cerurile, lucrările mâinilor tale, luna şi stelele pe care le-ai făcut, mă întreb: Ce este omul, că te gândeşti la el, sau fiul omului, că-l iei în seamă?” (Ps 8,4-5). Aceasta este întrebarea fundamentală care trebuie pusă: cine este omul? Omul este o fiinţă care poartă în inimă o sete de infinit, o sete de adevăr – nu parţială, ci capabilă să explice sensul vieţii – pentru că a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Aşadar, a recunoaşte cu recunoştinţă viaţa ca dar inestimabil conduce la descoperirea propriei demnităţi profunde şi a inviolabilităţii oricărei persoane. De aceea, prima educaţie consistă în a învăţa să se recunoască în om imaginea Creatorului şi, prin urmare, să se aibă un respect profund faţă de orice fiinţă umană şi să fie ajutaţi ceilalţi să realizeze o viaţă conformă cu această preaînaltă demnitate. Nu trebuie uitat niciodată că “dezvoltarea autentică a omului se referă în mod unitar la totalitatea persoanei în orice dimensiune a sa”³, inclusiv cea transcendentă, şi că nu se poate sacrifica persoana pentru a obţine un bine particular, fie el economic sau social, individual sau colectiv.

Numai în relaţia cu Dumnezeu, omul înţelege şi semnificaţia propriei libertăţi. Şi este misiunea educaţiei aceea de a forma la libertate autentică. Aceasta nu este lipsa de legături sau dominarea liberului arbitru, nu este absolutismul eului. Omul care crede că este absolut, că nu depinde de nimic şi de nimeni, că poate să facă tot ceea ce vrea, ajunge să contrazică adevărul propriei fiinţe şi să piardă libertatea sa. Omul este, în schimb, o fiinţă relaţională care trăieşte în raport cu alţii şi, mai ales, cu Dumnezeu. Libertatea autentică nu poate fi obţinută niciodată în îndepărtarea de el.

Libertatea este o valoare preţioasă, dar delicată; poate să fie înţeleasă greşit şi folosită rău. “Astăzi un obstacol deosebit de viclean în calea operei educative este constituit de prezenţa masivă, în societatea şi cultura noastră, a acelui relativism care, nerecunoscând nimic ca definitiv, lasă ca ultimă măsură numai propriul eu cu voinţele sale şi, sub aparenţa libertăţii, devine pentru fiecare o închisoare, pentru că desparte pe unul de celălalt, reducându-l pe fiecare să ajungă închis înlăuntrul propriului “eu”. Aşadar, într-un astfel de orizont relativist nu este posibilă o adevărată educaţie: de fapt, fără lumina adevărului. mai devreme sau mai târziu persoana este condamnată să se îndoiască de bunătatea vieţii însăşi şi de raporturile care o constituie, de validitatea angajării sale pentru a construi cu alţii ceva în comun”⁴.

Pentru a exercita libertatea sa, omul trebuie deci să depăşească orizontul relativist şi să cunoască adevărul despre el însuşi şi adevărul cu privire la bine şi la rău. În interiorul conştiinţei, omul descoperă o lege pe care nu şi-o dă el, dar de care trebuie să asculte şi al cărei glas îl cheamă să iubească, să facă binele şi să fugă de rău, să asume responsabilitatea binelui făcut şi a răului comis⁵. Pentru aceasta, exercitarea libertăţii este intim legată cu legea morală naturală, care are caracter universal, exprimă demnitatea oricărei persoane, pune baza drepturilor şi obligaţiilor sale fundamentale, aşadar, în ultimă analiză, baza convieţuirii drepte şi paşnice între persoane.

Aşadar, folosirea corectă a libertăţii este centrală în promovarea dreptăţii şi a păcii, care cer respectul faţă de sine şi faţă de celălalt, chiar dacă este departe de modul propriu de a fi şi de a trăi. Din această atitudine provin elementele fără de care pacea şi dreptatea rămân cuvinte lipsite de conţinut: încrederea reciprocă, destoinicia de a împleti un dialog constructiv, posibilitatea iertării, care de atâtea ori s-ar dori obţinută, dar care cu greu este acordată, caritatea, compasiunea faţă de cei mai slabi, precum şi disponibilitatea la sacrificiu.

Educarea la dreptate

4. În lumea noastră, în care valoarea persoanei, a demnităţii şi a drepturilor sale, dincolo de proclamaţiile de intenţii, este serios ameninţată de tendinţa răspândită de a recurge exclusiv la criteriile utilităţii, profitului şi averii, este important să nu se separe conceptul de dreptate de rădăcinile sale transcendente. De fapt, dreptatea nu este simplă convenţie umană, pentru că ceea ce este drept nu este la origine determinat de legea pozitivă, ci de identitatea profundă a fiinţei umane. Viziunea integrală despre om permite să nu se cadă într-o concepţie contractualistă despre dreptate şi să se deschidă şi pentru ea orizontul solidarităţii şi al iubirii⁶.

Nu putem ignora că anumite curente din cultura modernă, susţinute de principii economice raţionaliste şi individualiste, au înstrăinat conceptul de dreptate de rădăcinile sale transcendente, separându-l de caritate şi de solidaritate: “«Cetatea omului» nu este promovată numai de raporturi de drepturi şi de obligaţii, ci şi mai mult şi încă mai întâi de relaţii de gratuitate, de milostivire şi de comuniune. Caritatea manifestă mereu şi în relaţiile umane iubirea lui Dumnezeu, ea dă valoare teologală şi mântuitoare oricărei angajări de dreptate în lume”⁷.

“Fericiţi cei cărora le este foame şi sete de dreptate, pentru că ei vor fi săturaţi” (Mt 5,6). Vor fi săturaţi pentru că le este foame şi sete de relaţii drepte cu Dumnezeu, cu ei înşişi, cu fraţii şi surorile lor şi cu întreaga creaţie.

Educarea la pace

5. “Pacea nu este simpla absenţă a războiului şi nu se limitează la asigurarea echilibrului dintre forţele adverse. Pacea nu se poate obţine pe pământ fără ocrotirea binelui persoanelor, fără comunicarea liberă între fiinţele umane, fără respectul faţă de demnitatea persoanelor şi a popoarelor, fără practicarea asiduă a fraternităţii”⁸. Pacea este rod al dreptăţii şi efect al carităţii. Pacea este înainte de toate dar al lui Dumnezeu. Noi, creştinii, credem că Cristos este adevărata noastră pace: în el, în crucea sa, Dumnezeu a reconciliat lumea cu sine şi a distrus barierele care ne despărţeau pe unii de alţii (cf. Ef 2,14-18); în el există o unică familie reconciliată în iubire.

Însă pacea nu este numai dar care trebuie primit, ci şi operă care trebuie construită. Pentru a fi cu adevărat făcători de pace trebuie să ne educăm la compasiune, la solidaritate, la colaborare, la fraternitate, să fim activi în cadrul comunităţii şi vigilenţi în trezirea conştiinţelor cu privire la problemele naţionale şi internaţionale şi cu privire la importanţa de a căuta modalităţi adecvate de redistribuire a bogăţiei, de promovare a creşterii, de cooperare la dezvoltare şi de rezolvare a conflictelor. “Fericiţi făcătorii de pace, pentru că ei vor fi numiţi fii ai lui Dumnezeu”, spune Isus în predica de pe munte (Mt 5,9).

Pacea pentru toţi se naşte din dreptatea fiecăruia şi nimeni nu poate eluda această angajare esenţială de a promova dreptatea, după propriile competenţe şi responsabilităţi. Îi invit îndeosebi pe tineri, care au mereu vie tensiunea spre idealuri, să aibă răbdarea şi tenacitatea de a căuta dreptatea şi pacea, de a cultiva gustul faţă de ceea ce este drept şi adevărat, chiar şi atunci când acest lucru poate să însemne sacrificiu şi a merge împotriva curentului.

Ridicarea ochilor spre Dumnezeu

6. În faţa provocării dificile de a parcurge căile dreptăţii şi păcii putem fi tentaţi să ne întrebăm, asemenea psalmistului: “Îmi ridic ochii spre munţi: de unde îmi va veni ajutorul?” (Ps 121,1).

Tuturor, îndeosebi tinerilor, vreau să spun cu forţă: “Nu ideologiile salvează lumea, ci numai îndreptarea spre Dumnezeul cel viu, care este creatorul nostru, garantul libertăţii noastre, garantul a ceea ce este cu adevărat bun şi adevărat… îndreptarea fără rezerve spre Dumnezeu care este măsura a ceea ce este drept şi în acelaşi timp este iubirea veşnică. Şi oare ce ar mai putea să ne salveze dacă nu iubirea?”⁹. Iubirea se bucură de adevăr, este forţa care ne face capabili să ne angajăm pentru adevăr, pentru dreptate, pentru pace, pentru că toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură (cf. 1Cor 13,1-13).

Dragi tineri, voi sunteţi un dar preţios pentru societate. Nu vă lăsaţi cuprinşi de descurajare în faţa dificultăţilor şi nu vă abandonaţi soluţiilor false, care adesea se prezintă drept calea cea mai uşoară pentru a depăşi problemele. Nu vă fie frică să vă angajaţi, să înfruntaţi truda şi sacrificiul, să alegeţi căile care cer fidelitate şi statornicie, umilinţă şi dedicare. Trăiţi cu încredere tinereţea voastră şi acele dorinţe profunde de fericire, de adevăr, de frumuseţe şi de iubire adevărată pe care le simţiţi! Trăiţi intens această perioadă a vieţii aşa de bogată şi plină de entuziasm.

Fiţi conştienţi că voi înşivă sunteţi exemplu şi stimulent pentru adulţi şi veţi fi aşa cu cât vă străduiţi mai mult să depăşiţi nedreptăţile şi corupţia, cu cât doriţi mai mult un viitor mai bun şi vă angajaţi să-l construiţi. Fiţi conştienţi de potenţialităţile voastre şi nu vă închideţi niciodată în voi înşivă, ci lucraţi pentru un viitor mai luminos pentru toţi. Nu sunteţi niciodată singuri. Biserica are încredere în voi, vă însoţeşte, vă încurajează şi doreşte să vă ofere ceea ce are ea mai preţios: posibilitatea de a ridica ochii spre Dumnezeu, de a-l întâlni pe Isus Cristos, cel care este dreptatea şi pacea.

Vouă tuturor, bărbaţi şi femei care aveţi la inimă cauza păcii! Pacea nu este niciodată un bine dobândit, ci o ţintă spre care toţi şi fiecare trebuie să tindem. Să privim cu speranţă mai mare spre viitor, să ne încurajăm reciproc în drumul nostru, să lucrăm pentru a da lumii noastră o faţă mai umană şi fraternă şi să ne simţim uniţi în responsabilitatea faţă de tinerele generaţii prezente şi viitoare, îndeosebi în educarea lor ca să fie paşnice şi făcătoare de pace. Pe baza acestei conştiinţe vă trimit aceste reflecţii şi vă adresez apelul meu: să ne unim forţele noastre, spirituale, morale şi materiale, pentru “a educa pe tineri la dreptate şi la pace”.

Vatican, 8 decembrie 2011

Benedictus pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note
¹ Benedict al XVI-lea, Discurs adresat administratorilor regiunii Lazio, Primăriei şi provinciei Roma(14 ianuarie 2011): L’Osservatore romano, 15 ianuarie 2011, pag. 7.
² Comentariu la Evanghelia după sfântul Ioan, 26, 5.
³ Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Caritas in veritate (29 iunie 2009), 11: AAS 101 (2009), 648; cf. Paul al VI-lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio (26 martie 1967), 14: AAS 59 (1967), 264.
⁴ Benedict al XVI-lea, Discurs cu ocazia deschiderii întâlnirii ecleziale diecezane în bazilica “Sfântul Ioan din Lateran” (6 iunie 2005): AAS 97 (2005), 816.
⁵ Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituţia Gaudium et spes, 16.
⁶ Cf. Benedict al XVI-lea, Discurs la Bundestag (Berlin, 22 septembrie 2011): L’Osservatore romano, 24 septembrie 2011, pag. 6-7.
⁷ Idem, Scrisoarea enciclică Caritas in veritate (29 iunie 2009), 6: AAS 101 (2009), 644-645.
⁸ Catehismul Bisericii Catolice, 2304.
⁹ Benedict al XVI-lea, Privegherea cu tinerii (Köln, 20 august 2005): AAS 97 (2005), 885-886.

Tu eşti Cel care trebuia să vină sau să aşteptăm pe altul? (Mt. 11, 3 )

Oameni sunt mereu în aşteptarea cuiva care să le transforme viaţa.

Noi, creştinii, nu aşteptăm venirea altcuiva căci Hristos a venit

şi El este plinirea noastră.

Este momentul să dăm valoare timpului şi culoare vieţii,

înrădăcinându-ne viaţa în Cel care s-a făcut Om

pentru a mântui pe fiecare dintre noi.
Bucuraţi-vă mereu în Domnul!

Sărbători binecuvântate!

În timpul postului Crăciunului, astrişti din întreaga Eparhie de Cluj-Gherla s-au pregătit intens pentru sărbătoarea Naşterii Domnului. Zile de reculegere, seri de rugăciune, adoraţii euharistice, întâlniri tematice despre semnificaţia sărbătorii, depunerea sau reînnoirea adeziunii au fost doar câteva din activităţile organizate de grupurile ASTRU.  Din acest program nu a lipsit „antrenamentul” pentru a merge la colindat.

Tinerii seminarişti de la Institutul  Teologic „Sfântului Ioan Evanghelistul”, responsabilii grupului parohial ASTRU ”Sf. Gheorghe” din Cluj-Napoca, grupul de tinerii astrişti din Sângeorz Băi însoţiţi de părintele Nicolae Jarda, Sr. Mihaela şi Sr. Dominica din Congregaţia Maicii Domnului, grupul de tineri astrişti din Parohia „Sf. Iosif” Gherla şi tinerii din protopopiatul Gherla însoţiţi de Pr. Edmund Dujardi ne-au vestit vestea ce bună a Naşterii Mântuitorului nostru la birourile ASTRU Cluj.

Tinerii din grupurile de liceeni, studenţi şi tineri profesionişti din Cluj au fost şi ei la colindat, primul popas a fost la dna Viorica Lascu, membru de onoare al ASTRU Cluj şi care în tinereţe a pus bazele asociaţiei. Doamna Viorica este pentru noi un model de trăire a credinţei chiar şi în perioade de grele încercare. Dânsa ne încurajează mereu să fim adevăraţi ambasadori ai lui Cristos acolo unde zi de zi ne trăim viaţa.

Apoi, la Episcopia de Cluj-Gherla ne-a întâmpinat PS Florentin însoţit fiind de preoţi, călugării şi călugăriţe care ne-au precedat la colindat. Preasfinţitul Florentin ne-a mulţumit pentru colind şi a împărţiti fiecăruia dintre noi iconiţe şi binecuvântări.

Colinde, colinde (38 fotografii)
23 decembrie 2011, Cluj-Napoca

  
Pagini: 1 2 3 4 5