Mesajul Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea pentru celebrarea Zilei Mondiale a Păcii
1 ianuarie 2012

Educarea tinerilor la dreptate şi la pace

1. Începutul unui an nou, dar al lui Dumnezeu oferit omenirii, mă invită să adresez tuturor, cu mare încredere şi afecţiune, o urare specială pentru acest timp care se află în faţa noastră, ca să fie în mod concret marcat de dreptate şi de pace.

Cu ce atitudine să privim la noul an? În Psalmul 130 găsim o imagine foarte frumoasă. Psalmistul spune că omul de credinţă îl aşteaptă pe Domnul “mai mult decât aşteaptă străjerii ivirea zorilor” (v. 6), îl aşteaptă cu speranţă fermă, pentru că ştie că va aduce lumină, milostivire, mântuire. Această aşteptare se naşte din experienţa poporului ales, care recunoaşte că este educat de Dumnezeu să privească lumea în adevărul său şi să nu se lase doborâtă de încercări. Vă invit să privim anul 2012 cu această atitudine încrezătoare. Este adevărat că în anul care se termină a crescut sentimentul de frustrare datorită crizei care chinuieşte societatea, lumea muncii şi economia; o criză ale cărei rădăcini sunt înainte de toate culturale şi antropologice. Pare aproape că un strat de întuneric a coborât asupra timpul nostru şi nu permite să vedem cu claritate lumina zilei.

În acest întuneric, inima omului nu încetează totuşi să aştepte ivirea zorilor despre care vorbeşte Psalmistul. Această aşteptare este deosebit de vie şi vizibilă în tineri, şi pentru aceasta gândul meu se îndreaptă spre ei luând în considerare contribuţia pe care pot şi trebuie să o ofere societăţii. Aşadar, aş vrea să prezint Mesajul pentru a 45-a Zi Mondială a Păcii într-o perspectivă educativă: “Educarea tinerilor la dreptate şi la pace“, având convingerea că ei, cu entuziasmul lor şi elanul lor ideal, pot să ofere o nouă speranţă lumii.

Mesajul meu se adresează şi părinţilor, familiilor, tuturor componentelor educative, formative, precum şi responsabililor în diferitele domenii ale vieţii religioase, sociale, politice, economice, culturale şi al comunicaţiei. A fi atenţi la lumea tinerilor, a şti să o ascultăm şi să o valorizăm, nu este numai o oportunitate, ci o îndatorire primară a întregii societăţi, pentru construirea unui viitor de dreptate şi de pace.

E vorba de a comunica tinerilor aprecierea faţă de valoarea pozitivă a vieţii, trezind în ei dorinţa de a se dedica în slujba binelui. Aceasta este o misiune în care suntem angajaţi cu toţii personal.

Preocupările manifestate de mulţi tineri în aceste ultime timpuri, în diferite regiuni ale lumii, exprimă dorinţa de a putea privi cu speranţă întemeiată spre viitor. În momentul prezent sunt multe aspecte pe care ei le trăiesc cu îngrijorare: dorinţa de a primi o formare care să-i pregătească în mod mai profund să înfrunte realitatea, dificultatea de a forma o familie şi de a găsi un loc de muncă stabil, capacitatea efectivă de a contribui la lumea politicii, a culturii şi a economiei pentru construirea unei societăţi cu faţă mai umană şi solidară.

Este important ca aceşti fermenţi şi elanul ideal pe care îl conţin să aibă atenţia corespunzătoare în toate componentele societăţii. Biserica priveşte la tineri cu speranţă, are încredere în ei şi îi încurajează să caute adevărul, să apere binele comun, să aibă perspective deschise cu privire la lume şi ochi capabili să vadă “lucruri noi” (Is 42,9; 48,6)!

Responsabilii educaţiei

2. Educaţia este aventura cea mai fascinantă şi dificilă din viaţă. A educa – din latinescul educere – înseamnă a conduce afară din ei înşişi pentru a introduce la realitate, spre o plinătate care face persoana să crească. Acest proces se hrăneşte din întâlnirea dintre două libertăţi, cea a adultului şi cea a tânărului. El cere responsabilitatea discipolului, care trebuie să fie deschis să se lase condus la cunoaşterea realităţii, şi cea a educatorului, care trebuie să fie dispus să se dăruiască pe sine însuşi. Pentru aceasta sunt mai necesari ca oricând martori autentici şi nu simpli împărţitori de reguli şi de informaţii; martori care să ştie să vadă mai departe decât alţii, pentru că viaţa lor cuprinde spaţii mai ample. Martorul este cel care trăieşte cel dintâi drumul pe care îl propune.

Care sunt locurile unde se formează o adevărată educaţie la pace şi la dreptate? Înainte de toate familia, pentru că părinţii sunt primii educatori. Familia este celulă originară a societăţii. “În familie, copiii învaţă valorile umane şi creştine care permit o convieţuire constructivă şi paşnică. În familie, ei învaţă solidaritatea dintre generaţii, respectarea regulilor, iertarea şi primirea celuilalt”1. Ea este prima şcoală în care sunt educaţi la dreptate şi la pace.

Trăim într-o lume în care familia şi chiar viaţa însăşi sunt în mod constant ameninţate şi deseori fragmentate. Condiţii de muncă ce se armonizează adesea mai puţin cu responsabilităţile familiale, preocupări pentru viitor, ritmuri frenetice de viaţă, migraţii în căutarea unei întreţineri corespunzătoare, dacă nu a simplei supravieţuiri, ajung să facă dificilă posibilitatea de a asigura copiilor unul dintre bunurile cele mai preţioase: prezenţa părinţilor; prezenţă care să permită o tot mai profundă împărtăşire a drumului, pentru a putea transmite acea experienţă şi acele certitudini dobândite cu trecerea anilor, care se pot comunica numai cu timpul petrecut împreună. Părinţilor doresc să le spun să nu se descurajeze! Cu exemplul vieţii lor să-i îndemne pe copii să-şi pună speranţa înainte de toate în Dumnezeu, singurul din care vin dreptatea şi pacea autentice.

Aş vrea să mă adresez şi responsabililor din instituţiile care au îndatoriri educative: să vegheze cu mare simţ de responsabilitate pentru ca demnitatea oricărei persoane să fie respectată şi valorizată în orice împrejurare. Să aibă grijă ca fiecare tânăr să poată descoperi propria vocaţie, însoţindu-l în fructificarea darurilor pe care Domnul i le-a acordat. Să asigure familiilor ca pruncii lor să poată avea un drum formativ care să nu fie în contrast cu conştiinţa şi cu principiile lor religioase.

Orice ambient educativ poate să fie loc de deschidere spre transcendent şi spre ceilalţi; loc de dialog, de coeziune şi de ascultare, în care tânărul să se simtă valorizat în propriile potenţialităţi şi bogăţii interioare şi să înveţe să-i aprecieze pe fraţi. Să poată învăţa să guste bucuria care provine din trăirea zi de zi a carităţii şi a compasiunii faţă de aproapele şi din participarea activă la construirea unei societăţi mai umane şi fraterne.

Apoi mă adresez responsabililor politici, cerându-le să ajute în mod concret familiile şi instituţiile educative să exercite dreptul-obligaţia lor de a educa. Nu trebuie să lipsească niciodată un sprijin corespunzător dat maternităţii şi paternităţii. Să facă în aşa fel încât nimănui să nu-i fie negat accesul la instruire şi ca familiile să poată alege liber structurile educative considerate mai potrivite pentru binele copiilor lor. Să se angajeze să favorizeze reunirea acelor familii care sunt despărţite de necesitatea de a găsi mijloace de subzistenţă. Să ofere tinerilor o imagine limpede a politicii, ca adevărată slujire pentru binele tuturor.

În afară de asta, nu pot să nu mă adresez lumii mass-media ca să-şi ofere contribuţia sa educativă. În societatea de astăzi, mijloacele de comunicare de masă au un rol deosebit: nu numai informează, ci şi formează spiritul destinatarilor lor, deci pot să contribuie mult la educaţia tinerilor. Este important de a ţine cont de faptul că legătura dintre educaţie şi comunicare este foarte strânsă: de fapt, educaţia are loc prin intermediul comunicării, care influenţează, pozitiv sau negativ, asupra formării persoanei.

Şi tinerii trebuie să aibă curajul de a trăi înainte de toate ei înşişi ceea ce le cer acelora care îi înconjoară. Este o mare responsabilitate aceea care îi priveşte: să aibă forţa de a se folosi bine şi conştient de libertate. Şi ei sunt responsabili de propria educaţie şi formare la dreptate şi la pace!

Educarea la adevăr şi la libertate

3. Sfânt Augustin se întreba: “Quid enim fortius desiderat anima quam veritatem? – Ce doreşte mai puternic omul decât adevărul?”2. Faţa umană a unei societăţi depinde mult de contribuţia educaţiei la menţinerea vie a acestei întrebări de nesuprimat. De fapt, educaţia se referă la formarea integrală a persoanei, inclusiv dimensiunea morală şi spirituală a fiinţei, în vederea scopului său ultim şi a binelui societăţii al cărei membru este. De aceea, pentru a educa la adevăr este nevoie înainte de toate de a şti cine este persoana umană, a-i cunoaşte natura. Contemplând realitatea care îl înconjoară, Psalmistul reflectează: “Când privesc cerurile, lucrările mâinilor tale, luna şi stelele pe care le-ai făcut, mă întreb: Ce este omul, că te gândeşti la el, sau fiul omului, că-l iei în seamă?” (Ps 8,4-5). Aceasta este întrebarea fundamentală care trebuie pusă: cine este omul? Omul este o fiinţă care poartă în inimă o sete de infinit, o sete de adevăr – nu parţială, ci capabilă să explice sensul vieţii – pentru că a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Aşadar, a recunoaşte cu recunoştinţă viaţa ca dar inestimabil conduce la descoperirea propriei demnităţi profunde şi a inviolabilităţii oricărei persoane. De aceea, prima educaţie consistă în a învăţa să se recunoască în om imaginea Creatorului şi, prin urmare, să se aibă un respect profund faţă de orice fiinţă umană şi să fie ajutaţi ceilalţi să realizeze o viaţă conformă cu această preaînaltă demnitate. Nu trebuie uitat niciodată că “dezvoltarea autentică a omului se referă în mod unitar la totalitatea persoanei în orice dimensiune a sa”3, inclusiv cea transcendentă, şi că nu se poate sacrifica persoana pentru a obţine un bine particular, fie el economic sau social, individual sau colectiv.

Numai în relaţia cu Dumnezeu, omul înţelege şi semnificaţia propriei libertăţi. Şi este misiunea educaţiei aceea de a forma la libertate autentică. Aceasta nu este lipsa de legături sau dominarea liberului arbitru, nu este absolutismul eului. Omul care crede că este absolut, că nu depinde de nimic şi de nimeni, că poate să facă tot ceea ce vrea, ajunge să contrazică adevărul propriei fiinţe şi să piardă libertatea sa. Omul este, în schimb, o fiinţă relaţională care trăieşte în raport cu alţii şi, mai ales, cu Dumnezeu. Libertatea autentică nu poate fi obţinută niciodată în îndepărtarea de el.

Libertatea este o valoare preţioasă, dar delicată; poate să fie înţeleasă greşit şi folosită rău. “Astăzi un obstacol deosebit de viclean în calea operei educative este constituit de prezenţa masivă, în societatea şi cultura noastră, a acelui relativism care, nerecunoscând nimic ca definitiv, lasă ca ultimă măsură numai propriul eu cu voinţele sale şi, sub aparenţa libertăţii, devine pentru fiecare o închisoare, pentru că desparte pe unul de celălalt, reducându-l pe fiecare să ajungă închis înlăuntrul propriului “eu”. Aşadar, într-un astfel de orizont relativist nu este posibilă o adevărată educaţie: de fapt, fără lumina adevărului. mai devreme sau mai târziu persoana este condamnată să se îndoiască de bunătatea vieţii însăşi şi de raporturile care o constituie, de validitatea angajării sale pentru a construi cu alţii ceva în comun”4.

Pentru a exercita libertatea sa, omul trebuie deci să depăşească orizontul relativist şi să cunoască adevărul despre el însuşi şi adevărul cu privire la bine şi la rău. În interiorul conştiinţei, omul descoperă o lege pe care nu şi-o dă el, dar de care trebuie să asculte şi al cărei glas îl cheamă să iubească, să facă binele şi să fugă de rău, să asume responsabilitatea binelui făcut şi a răului comis5. Pentru aceasta, exercitarea libertăţii este intim legată cu legea morală naturală, care are caracter universal, exprimă demnitatea oricărei persoane, pune baza drepturilor şi obligaţiilor sale fundamentale, aşadar, în ultimă analiză, baza convieţuirii drepte şi paşnice între persoane.

Aşadar, folosirea corectă a libertăţii este centrală în promovarea dreptăţii şi a păcii, care cer respectul faţă de sine şi faţă de celălalt, chiar dacă este departe de modul propriu de a fi şi de a trăi. Din această atitudine provin elementele fără de care pacea şi dreptatea rămân cuvinte lipsite de conţinut: încrederea reciprocă, destoinicia de a împleti un dialog constructiv, posibilitatea iertării, care de atâtea ori s-ar dori obţinută, dar care cu greu este acordată, caritatea, compasiunea faţă de cei mai slabi, precum şi disponibilitatea la sacrificiu.

Educarea la dreptate

4. În lumea noastră, în care valoarea persoanei, a demnităţii şi a drepturilor sale, dincolo de proclamaţiile de intenţii, este serios ameninţată de tendinţa răspândită de a recurge exclusiv la criteriile utilităţii, profitului şi averii, este important să nu se separe conceptul de dreptate de rădăcinile sale transcendente. De fapt, dreptatea nu este simplă convenţie umană, pentru că ceea ce este drept nu este la origine determinat de legea pozitivă, ci de identitatea profundă a fiinţei umane. Viziunea integrală despre om permite să nu se cadă într-o concepţie contractualistă despre dreptate şi să se deschidă şi pentru ea orizontul solidarităţii şi al iubirii6.

Nu putem ignora că anumite curente din cultura modernă, susţinute de principii economice raţionaliste şi individualiste, au înstrăinat conceptul de dreptate de rădăcinile sale transcendente, separându-l de caritate şi de solidaritate: “«Cetatea omului» nu este promovată numai de raporturi de drepturi şi de obligaţii, ci şi mai mult şi încă mai întâi de relaţii de gratuitate, de milostivire şi de comuniune. Caritatea manifestă mereu şi în relaţiile umane iubirea lui Dumnezeu, ea dă valoare teologală şi mântuitoare oricărei angajări de dreptate în lume”7.

“Fericiţi cei cărora le este foame şi sete de dreptate, pentru că ei vor fi săturaţi” (Mt 5,6). Vor fi săturaţi pentru că le este foame şi sete de relaţii drepte cu Dumnezeu, cu ei înşişi, cu fraţii şi surorile lor şi cu întreaga creaţie.

Educarea la pace

5. “Pacea nu este simpla absenţă a războiului şi nu se limitează la asigurarea echilibrului dintre forţele adverse. Pacea nu se poate obţine pe pământ fără ocrotirea binelui persoanelor, fără comunicarea liberă între fiinţele umane, fără respectul faţă de demnitatea persoanelor şi a popoarelor, fără practicarea asiduă a fraternităţii”8. Pacea este rod al dreptăţii şi efect al carităţii. Pacea este înainte de toate dar al lui Dumnezeu. Noi, creştinii, credem că Cristos este adevărata noastră pace: în el, în crucea sa, Dumnezeu a reconciliat lumea cu sine şi a distrus barierele care ne despărţeau pe unii de alţii (cf. Ef 2,14-18); în el există o unică familie reconciliată în iubire.

Însă pacea nu este numai dar care trebuie primit, ci şi operă care trebuie construită. Pentru a fi cu adevărat făcători de pace trebuie să ne educăm la compasiune, la solidaritate, la colaborare, la fraternitate, să fim activi în cadrul comunităţii şi vigilenţi în trezirea conştiinţelor cu privire la problemele naţionale şi internaţionale şi cu privire la importanţa de a căuta modalităţi adecvate de redistribuire a bogăţiei, de promovare a creşterii, de cooperare la dezvoltare şi de rezolvare a conflictelor. “Fericiţi făcătorii de pace, pentru că ei vor fi numiţi fii ai lui Dumnezeu”, spune Isus în predica de pe munte (Mt 5,9).

Pacea pentru toţi se naşte din dreptatea fiecăruia şi nimeni nu poate eluda această angajare esenţială de a promova dreptatea, după propriile competenţe şi responsabilităţi. Îi invit îndeosebi pe tineri, care au mereu vie tensiunea spre idealuri, să aibă răbdarea şi tenacitatea de a căuta dreptatea şi pacea, de a cultiva gustul faţă de ceea ce este drept şi adevărat, chiar şi atunci când acest lucru poate să însemne sacrificiu şi a merge împotriva curentului.

Ridicarea ochilor spre Dumnezeu

6. În faţa provocării dificile de a parcurge căile dreptăţii şi păcii putem fi tentaţi să ne întrebăm, asemenea psalmistului: “Îmi ridic ochii spre munţi: de unde îmi va veni ajutorul?” (Ps 121,1).

Tuturor, îndeosebi tinerilor, vreau să spun cu forţă: “Nu ideologiile salvează lumea, ci numai îndreptarea spre Dumnezeul cel viu, care este creatorul nostru, garantul libertăţii noastre, garantul a ceea ce este cu adevărat bun şi adevărat… îndreptarea fără rezerve spre Dumnezeu care este măsura a ceea ce este drept şi în acelaşi timp este iubirea veşnică. Şi oare ce ar mai putea să ne salveze dacă nu iubirea?”9. Iubirea se bucură de adevăr, este forţa care ne face capabili să ne angajăm pentru adevăr, pentru dreptate, pentru pace, pentru că toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură (cf. 1Cor 13,1-13).

Dragi tineri, voi sunteţi un dar preţios pentru societate. Nu vă lăsaţi cuprinşi de descurajare în faţa dificultăţilor şi nu vă abandonaţi soluţiilor false, care adesea se prezintă drept calea cea mai uşoară pentru a depăşi problemele. Nu vă fie frică să vă angajaţi, să înfruntaţi truda şi sacrificiul, să alegeţi căile care cer fidelitate şi statornicie, umilinţă şi dedicare. Trăiţi cu încredere tinereţea voastră şi acele dorinţe profunde de fericire, de adevăr, de frumuseţe şi de iubire adevărată pe care le simţiţi! Trăiţi intens această perioadă a vieţii aşa de bogată şi plină de entuziasm.

Fiţi conştienţi că voi înşivă sunteţi exemplu şi stimulent pentru adulţi şi veţi fi aşa cu cât vă străduiţi mai mult să depăşiţi nedreptăţile şi corupţia, cu cât doriţi mai mult un viitor mai bun şi vă angajaţi să-l construiţi. Fiţi conştienţi de potenţialităţile voastre şi nu vă închideţi niciodată în voi înşivă, ci lucraţi pentru un viitor mai luminos pentru toţi. Nu sunteţi niciodată singuri. Biserica are încredere în voi, vă însoţeşte, vă încurajează şi doreşte să vă ofere ceea ce are ea mai preţios: posibilitatea de a ridica ochii spre Dumnezeu, de a-l întâlni pe Isus Cristos, cel care este dreptatea şi pacea.

Vouă tuturor, bărbaţi şi femei care aveţi la inimă cauza păcii! Pacea nu este niciodată un bine dobândit, ci o ţintă spre care toţi şi fiecare trebuie să tindem. Să privim cu speranţă mai mare spre viitor, să ne încurajăm reciproc în drumul nostru, să lucrăm pentru a da lumii noastră o faţă mai umană şi fraternă şi să ne simţim uniţi în responsabilitatea faţă de tinerele generaţii prezente şi viitoare, îndeosebi în educarea lor ca să fie paşnice şi făcătoare de pace. Pe baza acestei conştiinţe vă trimit aceste reflecţii şi vă adresez apelul meu: să ne unim forţele noastre, spirituale, morale şi materiale, pentru “a educa pe tineri la dreptate şi la pace”.

Vatican, 8 decembrie 2011

Benedictus pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note
1 Benedict al XVI-lea, Discurs adresat administratorilor regiunii Lazio, Primăriei şi provinciei Roma(14 ianuarie 2011): L’Osservatore romano, 15 ianuarie 2011, pag. 7.
2
 Comentariu la Evanghelia după sfântul Ioan, 26, 5.
3
 Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Caritas in veritate (29 iunie 2009), 11: AAS 101 (2009), 648; cf. Paul al VI-lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio (26 martie 1967), 14: AAS 59 (1967), 264.
4
 Benedict al XVI-lea, Discurs cu ocazia deschiderii întâlnirii ecleziale diecezane în bazilica “Sfântul Ioan din Lateran” (6 iunie 2005): AAS 97 (2005), 816.
5
 Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituţia Gaudium et spes, 16.
6
 Cf. Benedict al XVI-lea, Discurs la Bundestag (Berlin, 22 septembrie 2011): L’Osservatore romano, 24 septembrie 2011, pag. 6-7.
7
 Idem, Scrisoarea enciclică Caritas in veritate (29 iunie 2009), 6: AAS 101 (2009), 644-645.
8
 Catehismul Bisericii Catolice, 2304.
9
 Benedict al XVI-lea, Privegherea cu tinerii (Köln, 20 august 2005): AAS 97 (2005), 885-886.

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

14 − five =

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.