În perioada 28 decembrie 2011 -1 ianuarie 2012 a avut loc la Berlin, Întalnirea ecumenică europeană de iarnă Taize la care a participat şi un grup de astrişti clujeni. Cea de-a 34 ediţie de iarnă a adunat în capitala Germaniei un număr de peste 30.000 de tineri care plini de entuziasm s-au adunat în rugăciune „către o nouă solidaritate” mesaj pe care Fratele Alois l-a transmis în Scrisoarea din 2012.

Pe durata celor 5 zile în care s-a desfăşurat Pelerinajul de încredere pe pământ, aşa cum este numită această întâlnire, tinerii au avut posibilitatea de a cunoaşte spiritul berlinez al famililor, de a cunoaşte istoria oraşului,  de a se ruga împreună cu comunităţiile locale în care au fost găzduiţi, dar şi împreună cu fraţii din Taize, de a cunoaşte persoane noi, dar şi de a revedea vechii prieteni…o experienţă cu totul specială trăită sub umbrela ecumenismului.

Programul fiecarei zile a avut la bază aceeaşi structură, dimineaţa începea cu rugăciunea în parohia în care tineri au fost găzduiţi, urmată de grupurile de discuţii în care se aprofundau pasaje din Scriscoarea fratelui Alois. După servirea mesei de prânz la centrul expoziţional, cei prezenţi au fost din nou invitaţii la rugăciune, de aceasta dată împreună cu fraţii din Taize, moment care a fost urmat de ateliere pe diferite teme, cum ar fi: „ De ce viaţa traită cu  credinţă este o chemare să gândim şi să fim creativi?” – reflecţie a unui frate din Taize, „ Să ne îndreptăm spre o lume mai dreaptă: dialog cu membrii Parlamentului German”, „Indignare, pasivitate sau angajamet? Un timp de împărtăşire asupra locului pe care tinerii il ocupă in societatea contemporană” etc.  Seara se încheia cu servirea cinei şi rugăciunea comună.

Ultima zi a anului a avut un parcurs mai diferit pe parcursul după-amiezi, deoarece  tinerii au fost invitaţi de a se întâlni pe regiuni, respectiv ţări. Întâlnirea, cu mottoul „Încercând să fim sarea pământului”, pentru participanţii de naţionalitate română a fost condusă de fratele James responsabil Taize pe România şi care a dorit să reia mesajul rugăciunii de prânz şi anume  că tinerii nu au fost si nici nu vor fi, ci ei sunt sarea şi lumina  pe acest pământ, şi doar împreună vor reuşi ca lumina pe care o reprezintă să crească şi să aducă roade. Finalul zilei s-a încheiat cu rugăciunea comună, urmată de Sărbătorirea Luminii Pascale şi Festivalul popoarelor celebrat in parohii.

Întâlnirea s-a încheiat duminică 1 ianuarie 2012, prin celebrarea zilei de Anul Nou în cadrul famiilor care au avut bucuria de a lua prânzul cu tinerii pe care i-au găzduit.

La sfârşitul Pelerinajului de încredere la Berlin “simbol pentru toţi cei care, în lumea întreagă, caută să meargă dincolo de zidurile separării pentru a răspândi credinţa”, fratele Alois a anunţat că cea de-a 35 Întâlnire Ecumenică de Iarnă Taize va avea loc în CETATEA ETERNĂ- ROMA.

Raluca Fernea

********************************

Cel mai frumos mod de a începe anul…   Din momentul în care l-am descoperit, Pelerinajul Taize, are o importanţă decisivă în ceea ce mă priveşte. Dincolo de aspectele turistice (deloc de neglijat) Taize este în primul rând comuniune…şi nu comuniunea în sine ca scop ultim, ci comuniunea ca spaţiu vital al Mesajului. Aşa numită „Scrisoare Taize” în a cărei posesie intrăm imediat ce ajungem la locul  de receptie constituie punctul central şi Comun al tuturor participanţilor meritând a fi citită şi în special recitită … Întâlnirea din capitala Germaniei a avut ca Mesaj îndemnul la o nouă şi necondiţionată Solidaritate, acest cuvânt intrând sub generoasa umbrelă a încrederii din deja  consacrata formulă „Pelerinaj de încredere pe pământ„. Pentru mine personal  Mesajul din acest an a prilejuit o reconsiderare a relaţiilor cu ceilalţi în sensul punerii în paranteze a scepticismului şi punerea înâi de toate a încrederederii şi a solitarităţii, evident doar o încercare contiunuă… (Iulia M.)

********************************************

Scrisoare din TAIZE

Către o nouă solidaritate

Pentru ca o nouă solidaritate între oameni să se dezvolte la toate nivelurile – în familii, comunităţi, oraşe şi sate, între ţări şi continente – e necesar să fie luate decizii curajoase.

Conştienţi de pericolele şi suferinţa care apasă asupra omenirii şi planetei, nu vrem să cedăm fricii şi resemnării. Şi totuşi, speranţa umană este ameninţată constant de deziluzie. Dificultăţile economice din ce în ce mai împovărătoare, complexitatea uneori copleşitoare a societăţii li sentimentul de neajutorare în faţa dezastrelor naturale, toate au tendinţa de a înăbuşi mugurii speranţei.

Pentru a crea noi forme de solidaritate, nu a venit cumva vremea pentru a lăsa să iasă la lumină şi mai mult izvoarele încrederii? Nicio fiinţă umană, nici o societate nu poate trăi fără încredere. Rănile făcute atunci când încrederea a fost trădată, lasă urme adânci. Încrederea nu este o credulitate oarbă, nu este un cuvânt uşor. Este rezultatul unei alegeri, fructul unei lupte interioare. În fiecare zi suntem chemaţi să pornim pe drumul care duce de la îngrijorare la încredere.

Încredere între oameni

Deschiderea unor căi de încredere răspunde unei nevoi urgente: deşi comunicarea devine din ce în ce mai uşoară, societăţile noastre rămân compartimentate şi fragmentate.

Ziduri există nu doar între popoare şi continente, ci şi alături de noi, chiar şi în inimile noastre. Să ne gândim la prejudecăţile care există între diferite naţionalităţi. Să ne gândim la emigranţi care ne sunt atât de aproape şi totuşi de multe ori atât de departe. Religiile încă se ignoră una pe alta şi creştinii înşişi sunt împărţiţi în diferite confesiuni.

Pacea lumii începe în inimile noastre.

Pentru ca solidaritatea să se dezvolte, e nevoie să mergem spre alţii, uneori cu mâinile goale, ascultând, încercând să-l înţelegem pe omul care nu gândeşte la fel ca noi… Astfel, situaţii care par să fi ajung în impas ar putea fi transformate.

Să încercăm să fim atenţi la cei mai slabi, la cei care nu găsesc de lucru… Atenţia noastră către cei mai săraci poate fi exprimată prin implicare socială. La un nivel mai profund, este o atitudine de deschidere către fiecare: cei apropiaţi nouă sunt de asemenea, într-un anumit sens, oameni săraci care au nevoie de noi.

În faţa sărăciei şi nedreptăţii, unii cedează revoltei sau chiar sunt tentaţi să recurgă la violenţa oarbă. Violenţa nu poate fi o modalitate de a schimba societatea. Dar este nevoie să-i ascultăm pe tinerii care îşi exprimă indignarea, pentru a înţelege care sunt motivele ei principale.

Impulsul spre o nouă solidaritate este hrănit de convingeri profunde: de nevoie de a împărtăşi este unul dintre ele.  Acesta este un imperativ care poate aduce împreună atât pe credincioşii diferitelor religii, precum şi pe cei care nu cred

Încredere în Dumnezeu

Solidaritatea între oamenii poate găsi o fundaţie solidă în raportarea la Dumnezeu, dar încrederea în Dumnezeu este adesea pusă sub semnul întrebării. Mulţi credincioşi au această experienţă negativă, în locurile lor de muncă sau de studiu, sau, uneori, chiar în familiile lor.

Există mulţi oameni în imposibilitatea de a crede într-un Dumnezeu care îi iubeşte personal. Mulţi se întreabă, cu sinceritate: cum pot să ştiu dacă am credinţă?

Astăzi, credinţa parte un risc, riscul de a avea încredere.

Credinţa nu înseamnă în primul rând a adera la anumite adevăruri, ci este o relaţie cu Dumnezeu. Ea ne invită să privim spre lumina lui Dumnezeu.

Departe de a ne face servili sau a ne înăbuşi împlinirea noastră personală, credinţa în Dumnezeu ne face liberi – ne eliberează de frică, pentru o viaţă de slujire a celor pe care Dumnezeu ni-i încredinţează.

Cu cât încrederea în Dumnezeu creşte, cu atât mai mult inimile noastre se lărgesc pentru a cuprinde tot ceea ce este uman peste tot în lume, în toate culturile. Astfel, inimile noastre devin capabile să integreze ştiinţa şi tehnologiile care pot alina suferinţa şi pot ajuta societatea de progreseze.

Ca şi soarele, Dumnezeu este prea strălucitor pentru ca noi să-L putem privi direct. Dar Isus permite luminii lui Dumnezeu să strălucească prin intermediul Său. Întreaga Biblie ne conduce către această încredere: Dumnezeu, care ne este absolut transcendent intră în realitatea noastră umană şi ne vorbeşte într-un limbaj pe care-l putem înţelege.

Ce anume distinge credinţa creştină de celelalte? Persoana lui Isus şi relaţia vie pe care fiecare o poate avea cu El. Niciodată nu vom înceta să aprofundăm acest lucru.

Hristos al comuniunii

Suntem cu toţii pelerini, căutători ai adevărului. A crede în Hristos nu înseamnă a poseda adevărul, ci a-l lăsa pe El, care este Adevărul, să ne poarte spre revelaţia deplina a acestuia.

Ceea ce este şi va române mereu marea şi surprinzătoarea noutate a creştinismului este faptul că Isus ne-a comunicat lumina lui Dumnezeu printr-o viaţă simplă. Viaţa Sa divină L-a făcut şi mai uman. Revelându-se pe deplin în simplitatea unei vieţi umane, Dumnezeu şi-a reînnoit încrederea Sa în om: El ne-a permis să credem în omenire. De atunci, nu ne mai putem pierde nădejdea, nici în lume nici în noi înşine.

Prin acceptarea unei morţi violente, fără a răspunde cu violenţă, Isus a adus dragostea lui Dumnezeu acolo unde există doar ură. Pe cruce, El a refuzat fatalismul şi pasivitatea. El a iubit până la capăt şi, în ciuda caracterului absurd şi de neînţeles al suferinţei, El a continuat să aibă încredere că Dumnezeu e mai puternic decât răul şi că moartea nu poate avea ultimul cuvânt. Paradoxal, suferinţa Sa pe cruce a devenit semnul iubirii Sale infinite.

Şi Dumnezeu L-a înviat din morţi. Hristos nu face parte numai din trecut, El este aici, cu noi, în fiecare zi. El ne-a trimis Spiritul Sfânt, care ne permite să luăm parte la însăşi viaţa lui Dumnezeu.

În centrul credinţei noastre este Hristos cel Înviat, prezent în mijlocul nostru, care are o legătură personală de iubire cu fiecare persoană. Când ne îndreptăm privirea către El, se trezeşte în noi o uimire şi o înţelegere mai profundă a existenţei noastre.

Când privim spre lumina Lui în rugăciune, ea începe, treptat, să strălucească în noi. Taina lui Hristos devine taina propriei vieţi. Contradicţiile noastre interioare şi temerile noastre nu pot fi eliminate. Dar, prin Spiritul Sfânt, Hristos pătrunde într-o asemenea măsură în grijile noastre, încât întunericul se risipeşte.

Rugăciunea ne conduce către Dumnezeu şi către oameni, în acelaşi timp.

La fel ca şi Maria Magdalena, care, în dimineaţa de Paşti L-a văzut pe Hristos viu, suntem chemaţi să împărtăşim această veste bună şi celorlalţi.

Vocaţia Bisericii este de a aduna în pacea lui Hristos femei şi bărbaţi şi copii de toate limbile, de toate naţionalităţile, în întreaga lume. Biserica este semnul că Evanghelia dă mărturie despre adevăr, ea este Trupul lui Hristos, însufleţit de Spiritul Sfânt. Îl face prezent pe „Hristos al comuniunii”.

„Atunci când, fără odihnă, Biserica ascultă,” vindecă şi împacă, ea devine ceea ce este la nivelul ei cel mai luminos – o comuniune de iubire, de milă, de mângâiere, o imagine limpede a lui Hristos Cel Înviat. Niciodată distantă, niciodată defensivă, eliberată de orice formă de severitate, Biserica îi poate permite încrederii smerite, care vine din credinţă, să pătrundă în inimile noastre.

Încercând să fim „sarea pământului”

Hristos al comuniunii nu a venit în lume pentru a întemeia o comunitate de creştini izolaţi şi retraşi din lume. El îi trimite să slujească lumii, să fie aluatul care să facă să dospească încrederea şi pacea. O comuniune vizibilă între creştini nu este un scop în sine, ci o mărturie dată lumii: „Voi sunteţi sarea pământului”.

Prin Crucea şi învierea Sa, Hristos a stabilit o nou solidaritate între toţi oamenii. În Hristos, fragmentarea omenirii în grupuri opuse este depăşită deja, în El, toţi formează o singură familie. Împăcarea cu Dumnezeu presupune împăcare între oameni.

Dar dacă sarea se va strica… Trebuie să recunoaştem că noi, creştinii, adesea denaturăm acest mesaj al lui Hristos. În special, cum putem răspândi pace dacă rămânem despărţiţi?

Suntem la un punct în istorie în care avem nevoie să revitalizăm acest mesaj de iubire şi pace. Vom face oare tot ce pute, astfel încât, fără nici un echivoc, acest mesaj să poată străluci în simplitatea lui iniţială?

Putem oare, fără să impunem nimic, să fim alături de cei care nu ne împărtăşesc credinţa, dar care caută adevărul cu toată inima lor?

În încercarea noastră de a crea noi forme de solidaritate şi de a deschide căi de încredere, există şi vor exista mereu încercări. Uneori ele pot să ne copleşească. Deci, ce facem în acele momente? Nu cumva cel mai potrivit răspuns în faţa acestor încercări, atât personale cât şi în faţa celor cu care se confruntă ceilalţi, este de a iubi şi mai mult?

Fratele Alois

În 2015: împreună pentru o nouă solidaritate

În următorii trei ani şi jumătate, „pelerinajul de încredere pe pământ” va căuta modalităţi de a pune în practică apelurile către o nouă solidaritate din această scrisoare.

O nouă solidaritate care îi poate aduce împreună pe toţi cei care sunt pelerini ai păcii, pelerini ai adevărului, fie ei credincioşi sau nu.

Trei ani jumătate pentru a permite tinerilor de pe toate continentele să-şi mobilizeze energiile, pentru a-şi pune împreună aspiraţiile, intuiţiile şi experienţele.

2012 Deschiderea unor căi de încredere între oameni

2013 Aducerea la lumina a izvoarelor încrederii în Dumnezeu

2014 Căutarea comuniunii vizibile între toţi cei care-L iubesc pe Hristos.

2015 A deveni „sarea pământului”

Şi, pentru a unifica această căutare şi pentru a dobândi un nou elan, în luna august 2015

La TAIZE, o adunare pentru o nouă solidaritate:

A 75-a aniversare a Comunităţii din Taize

A 100-a aniversare a naşterii fratelui Roger

Pentru ca un număr cât mai mare de tineri să poată fi ascultaţi, această adunare va fi pregătită prin întâlniri pe fiecare continent.